La 45 de kilometri distanţă de Buzău, printre dealurile comunei Cozieni, se află fostul cătun Valea Roatei, cu 15 case vechi, toate părăsite.
Straniu este că unele case au încă intacte mobilierul, vesela, icoanele de pe pereţi, chiar şi medicamentele. Aşa cum le-au lăsat cei care le-au locuit cândva.
Straniu este că unele case au încă intacte mobilierul, vesela, icoanele de pe pereţi, chiar şi medicamentele. Aşa cum le-au lăsat cei care le-au locuit cândva.
Cătunul părăsit se află între Cozieni şi satul Punga, într-un cot al drumului greu accesibil care urcă la peste 700 de metri altitudine.
Două bordeie prăpădite, cocoţate în culmea dealului, şi un gard rupt, sunt singurele indicii care te anunţă că în spatele colinei se află pâlcul de case părăsite.
Prima gospodărie chinuită de trecerea timpului, care ne întâmpină, i-a aparţinut bătrânului Dumitru Stan, fierarului satului.
Casa mare este foarte degradată şi ar fi riscantă vizitarea ei. Găsim însă un geam întredeschis la bucătăria gospodăriei iar când ne aruncăm privirea înăuntru încremenim de uimire: toate lucrurile sunt la locul lor de parcă stăpânul casei ar vrea cândva să se întoarcă.
Aflăm însă de la ghidul nostru că proprietarul a murit demult iar ultimul dintre băieţii lui s-a mutat în Buzău cu mulţi ani în urmă. ”În prima casă a locuit familia Stan. Nea’ Dumitru era fierar de meserie. A murit la vârsta de 80 de ani acum vreo 30, chiar 40 de ani. Casa are mai mult de 100 de ani. Se poate vedea cum parcă îşi aşteaptă proprietarii. Au rămas lucrurile intacte, paturile unde au dormit, masa, lucrurile. Pernele au rămas, medicamentele, de mulţi ani sunt aşa. Şi medicamentele le-au lăsat aşa”, ne spune Virgil Bâgiu.
Călăuza noastră ne spune că a copilărit împreună cu cei cinci copii ai fierarului, plecaţi de mulţi ani în alte zone ale ţării. ”Aici sunt amintiri. Toate au rămas iar noi cei care am supravieţuit ne mai amintim de cei care trăiau pe aceste locuri. E dureros. Aici au trăit cinci copii, trei fete şi doi băieţi. Unul dintre băieţi, cel mare, a fost inginer la mină, la Petroşani, iar ceilalţi au fost prin Buzău. Aici, în apropiere ,avea fierăria unde toată ziua eram în preajma lor. Copiii nu mai vin, sunt plecaţi de aceea casele au rămas în paragină”, spune Virgil.
Ca să ajungem în inima cătunului, coborâm o uliţă îngustă, pe care probabil şi unei căruţe cu cal îi era dificil să se strecoare atunci când era viaţă la Valea Roatei. Pe vremuri, erau peste 30 de case, însă multe s-au făcut una cu pământul. Dispariţia fizică a cătunului a început cu mulţi ani în urmă, cu fiecare bătrân care se prăpădea.
”Satul Valea Roatei era format din familii înrudite între ele. Aici au fost patru familii cu numele Pavel, pe uliţa aceasta a fost familia Stan, tot patru familii, Marinescu a mai fost; avea patru sau cinci case. Erau localizaţi pe rude şi prin anii ‘64 când s-a făcut colectivizarea aici în Valea Roatei existau 35 sau chiar 40 de case”, ne explică Virgil Bâgiu în timp ce ne conduce către gospodăria unui fost tâmplar.
Ca să ajungem în inima cătunului, coborâm o uliţă îngustă, pe care probabil şi unei căruţe cu cal îi era dificil să se strecoare atunci când era viaţă la Valea Roatei. Pe vremuri, erau peste 30 de case, însă multe s-au făcut una cu pământul. Dispariţia fizică a cătunului a început cu mulţi ani în urmă, cu fiecare bătrân care se prăpădea.
”Satul Valea Roatei era format din familii înrudite între ele. Aici au fost patru familii cu numele Pavel, pe uliţa aceasta a fost familia Stan, tot patru familii, Marinescu a mai fost; avea patru sau cinci case. Erau localizaţi pe rude şi prin anii ‘64 când s-a făcut colectivizarea aici în Valea Roatei existau 35 sau chiar 40 de case”, ne explică Virgil Bâgiu în timp ce ne conduce către gospodăria unui fost tâmplar.
Aici găsim odăi parţial dărâmate în care paturile, dulapurile cu veselă şi alte piese de mobilier se încăpăţânează să reziste intemperiilor. ”Aici s-a dărâmat casa dar acolo patul, perina, au rămas pe loc”, se aude călăuza noastră din spatele unei uşi care abia se mai ţine în balamale.
Ne facem curaj şi intrăm într-o altă locuinţă pe care au înghiţit-o buruienile. Este o casă mare, foarte veche, cu prispă muntenească. Urcăm treptele tocite de paşii adulţilor şi copiilor care au locuit aici de-a lungul mai multor generaţii şi iar ne cuprinde un sentiment straniu. Constatăm că oamenii au părăsit locuinţa însă au lăsat până şi covoarele pe jos ori draperiile la geam. Inclusiv tămâie găsim pe masă şi icoane vechi pe pereţi. Doar pânza de păianjen de la colţuri te face să înţelegi că acolo nu mai stă nimeni de mulţi ani.
Virgil Bâgiu are planuri mari pentru cătunul pierdut între colinele comunei Cozieni. ”Aici vreau să fac un muzeu al satului, să nu se piardă, să promovez turismul cu sacul în spate. Sunt locuri de o frumuseţe rară. S-ar putea ca aceste case să intre într-un patrimoniu. Cu o investiţie minimă ele pot fi puse în circuitul turistic”, spune Virgil Bâgiu.
Depopularea a afectat întreaga zonă, în primul rând din cauza stării proaste a drumului. Şi în localităţile vecine sunt case părăsite. La Punga, şcoala este în ruină de peste trei decenii, pentru că nu mai sunt copii. Bătrânii rămaşi în satul izolat spun că nu aud glăscior de copil pe uliţe decât atunci când le vin nepoţii în vizită, în vacanţele de vară.
