Zona de munte a Buzăului este renumită pentru aroma, culoarea și tăria licorii cu multe grade făcută din prune. Tradiția este încă vie datorită unor gospodari pricepuți, așa cum este nea’ Viorel Teșcan, unul dintre cei mai pricepuți țuicari ai zonei.
Ianuarie este luna în care gospodarii încep să producă țuică din fructele puse din toamnă la fermentat.
La Lopătari, comunitate în interiorul căreia obiceiurile sunt păstrate cu sfințenie, mâncarea și băutura au încă gustul de odinioară.
De exemplu, țuica de Lopătari este cea mai bună, se mândresc localnicii, deoarece are tărie exact cât trebuie, un ușor iz de prună, iar în timp capătă o culoare plăcută, dată de butoiul în care licoarea este ținută la învechit.
Unul dintre cei mai experimentați țuicari este bătrânul Viorel Teșcan. A adunat în toamnă câteva sute de kilograme de prune din livada sa și din cei câțiva pomi de la șosea, iar acum, în ianuarie, a sosit vremea să-și vadă rodul muncii. Zilele trecute, după ce s-a convins că borhotul a ajuns la cel mai bun grad de fermentare, a pus în funcțiune vechea sa instalație de distilare din grajd.
”Am adunat toamna prunele, le-am pus la fermentat, iar după trei, patru luni am ajuns să le pun în cazan. Țuica, pe vremuri, se făcea primăvara, când înfloreau pomii, nu ca acum. Acum, putrezesc dacă le ții prea mult. Fructele astea văratice, după ce le aduni, în două, trei săptămâni, gata, hai să le facem, că nu mai au veleat. Se lasă în jos pluta aia și nu mai iese, putrezește totul”, ne explică bătrânul țuicar.
Nea’ Teșcan spune că atunci când se apucă de făcut țuica trebuie să se înarmeze cu multă răbdare. Priceperea a moștenit-o de la tatăl său, care a învățat la rândul lui să producă țuica de la bătrânii familiei. Orice amănunt din pregătirea instalației pentru distilare trebuie respectat, inclusiv lipirea cu mămăligă și cenușă a îmbinării dintre capacul cu serpentina din cupru și cazanul umplut cu borhot.
Apoi, mai sunt niște sunt niște timpi care trebuie respectați, ne explică gospodarul din Lopătari, dacă vrei să obții o țuică bună.
”Cam două ore fierb la un cazan, ca să iasă țuica cea mai bună. Depinde cum ai focul, cât de rece este apa din butoi. Dacă apa e prea caldă, ies aburii pe conductă și pierdem tăria. Prima curgere nu este bună. Trebuie să știi când începi să aduni țuica, cum să guști fruntea, cât să lași să curgă. Eu o las să curgă până ajunge la 40 de grade tărie, pentru că după răcire coboară la 38 de grade”, ne spune bătrânul Viorel Teșcan.
Bătrânul din Lopătari pune la învechit băutura în butoaie de dud, ca să-i dea o nuanță gălbuie, mult mai plăcută ochiului. Cu cât îmbătrânește, țuica de Lopătari devine și mai bună. Din păcate, această ocupație interesează din ce în ce mai puțină lume, se plânge domnul Teșcan. Nu numai depopularea satelor ar fi de vină, crede gospodarul din Lopătari, ci și numărul mare de sălbăticiuni care distrug pomii fructiferi.
”Înainte aveam multe prune, pentru că nu era ursul să strice, ca acum, nu era mistrețul să distrugă. Au făcut animalele ravagii în livezi. Apoi, nu mai sunt muncite livezile. Nu le mai taie nimeni uscătura, nu le mai sapă la rădăcină. O să dispară și obiceiul ăsta. Când făceau țuica, era clacă, se adunau câte trei, patru, oameni și stăteau până seara, la lampă. Acum, toată lumea aleargă după avere, după lux, mai greu cu munca”, spune bătrânul Viorel Teșcan.
Instalații de distilare se găsesc în mai toate gospodăriile din Lopătari. Iar cine nu are, apelează la generozitatea vecinuluii de gard, care sigur are undeva în grajd alambicul din cupru și butoiul pentru răcire.
