Sărbătoarea Sânzienelor marchează începutul verii în calendarul popular, având loc la trei zile după solstiţiul de vară. Această zi este celebrată încă din vechime şi figurează şi în calendarul creştin ortodox.
Buzoienii din Câmpia Bărăganului sărbătoresc în fiecare an pe 24 iunie, în ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătoarul, Sânzienele sau Drăgaica, așa cum este cunoscută în popor.
”Sărbătoarea Drăgăicii descinde din vechile culte agrare, păstrându-şi aproape intact sensul de festum incipium, zi ce marchează în calendarul popular începutul sezonului de vară precum şi perioada culesului şi recoltării produselor vegetale”, susţine publicistul Viorel Frîncu.
Sânzienele, serbate la 24 iunie, sunt fiinţele supranaturale cu puteri magice şi atingere binefăcătoare care au înflăcărat imaginaţia românilor.
Sărbătoarea păgână a fost primită de Biserică în calendarul ortodox din timpuri imemoriale. Ea a fost asociată zilei de 24 iunie, când este marcată naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Este sfântul care a venit pe lume cu 6 luni înainte de naşterea lui Iisus Hristos, căruia i se celebrează atât zămislirea, cât şi naşterea şi moartea.
Lingviştii sunt de părere că numele de Sânziana vine de la latinescul „Sanctus Dies Iohannis“, care înseamnă „Sfânta Zi a lui Ioan“. Alţii consideră că numele vine de la „Santa Diana“, zeiţă daco-romană. Cert este că Sânziana/Sînziana este singurul nume cu o zi onomastică specială, în afara numelor de sfinţi şi de Florii.
Legendele spun că Sânzienele sunt nişte fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Ele se prind în horă şi „dau puteri” deosebite florilor şi buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile.
În popor se crede că, în noaptea Sânzienelor, zânele zboară prin aer sau umblă pe pământ. Ele cântă şi împart rod holdelor, femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolnavii, apără semănăturile de grindină.
Dacă oamenii nu le sărbătoresc aşa cum se cuvine, ele se supără, devenind surate bune cu înrăitele Iele sau Rusalii. Sânzienele se răzbună pe femeile care nu ţin sărbătoarea de pe 24 iunie, pocindu-le gura. Nici bărbaţii nu scapă uşor. Pe cei care au jurat strâmb vreodată sau au făcut alt rău îi aşteaptă pedepse îngrozitoare, despre Sânziene ştiindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate”, notează Cristina Mărculescu, în “Lumea credinţei”.
Sânzienele se serbează în preajma solstiţiului de vară din 21 iunie, când Soarele este la cea mai mare distanţă de Ecuator, iar ziua este cea mai lungă.
În noaptea de Sânziene, din 23 spre 24 iunie, când se spune că cerurile se deschid pentru un moment unic de echilibru al Universului, credincioşii se simt binecuvântaţi. Ei îşi pun toate speranţele în ajutorul Sânzienelor pentru rodul pământului, pentru belşugul casei, pentru sănătatea celor dragi, pentru armonia sufletului şi a vieţii.
În calendarul popular ziua de 24 iunie este cunoscută şi sub denumirea de “Drăgaica”, pentru că acum soarele ajunge la apogeu.
Potrivit istoricului Marius Constantinescu, Drăgaica ar proveni din vremea dacilor deşi prima atestare documentară apare în Epoca Medievală.
”Era o ocazie de a se face schimb de produse; cei de la munte veneau cu lână, cu caş, brânză şi pastramă, precum şi cu lemn şi vite şi schimbau cu cereale de la câmp”, spune istoricul Marius Constantinescu.
Drăgaica este divinitate agrară, protectoare a lanurilor înspicate de grâu şi a femeilor măritate, sinonimă cu Sânziana. Sânziana sau Drăgaica este invocată de fecioare la vârsta căsătoriei şi de neveste cu copii în braţe în timpul dansului nupţial, jocul Drăgaicei. Drăgaica ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstiţiului de vară şi s-ar desfăta, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri.
În cetele de Drăgaică din sudul Munteniei, fata care joacă rolul divinităţii este îmbrăcată ca o mireasă, cu o rochie albă şi cu cunună împletită din flori de sânziene pe cap, însemn al cununiei.
În timpul ceremoniei nupţiale, Drăgaica bagă bob spicului de grâu, împarte rod semănăturilor şi femeilor, înmulţeşte păsările şi animalele, stropeşte cu rouă şi miros plantele de leac, vindecă bolile şi suferinţele oamenilor, în special bolile copiilor, apără holdele de grindină, furtuni şi vijelie, urseşte fetele de măritat”, spun specialiştii în foclor.
Dar când i se nesocoteşte ziua, Drăgaica stârneşte vijelii şi vârtejuri, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi îi îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi miros.
După dansul Drăgaicei din ziua când şi Soarele joacă pe cer la amiază, apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă: începe să scadă lungimea zilelor şi să sporească nopţile, se usucă rădăcina grâului paralel cu coacerea bobului în spic, florile îşi pierd din miros şi puterea tămăduitoare de boală, cucul încetează să mai cânte, se întoarce frunza pe plop, ulm şi tei.
La Buzău între 10 și 24 iunie se organizează un târg, pomenit în documente comerciale încă din secolele XIII-XIV şi după întemeierea Ţării Româneşti, sub Basarab I (1324-1352), ale unor negustori de carne de pe Valea Buzăului care mergeau cu marfă la ”Târgul dintre ţări, care se organiza, între 10 şi 24 iunie, la poalele Penteleului”.
La 1716, Dimitrie Cantemir pomenea despre Drăgaică în celebra sa lucrare, Descriptio Moldaviae. Mai târziu, Alexandru Ipsilanti încredinţa organizarea târgului Drăgaica, ce ţinea trei zile, în zona Simileasca, prin hrisov domnesc, Episcopiei Buzăului, care l-a patronat timp de mai bine de un veac.”Prima atestare documentară recunoscută despre funcţionarea acestui târg în judeţul Buzău este un hrisov din 26 august 1778 al domnitorului Alexandru Ipsilanti prin care acesta acorda privilegiul Episcopiei de a încasa veniturile”, spune istoricul Valeriu Nicolescu.
